Alexandra Remencu

Copiii îi spuneau „mama noastră”
 
(Spicuiri dintr-un interviu cu Sergiu Remencu, feciorul Alexandrei Remencu, directoarea Casei copilului în perioada 1929-1940)
 
- Domnule Sergiu Remencu, am aflat că o parte bună din istoria Chişinăului se leagă şi de familia dvs. Sunteţi fiul celei care a fost Alexandra Remencu, doamna invitată la Vatican… În ce an se întâmpla acest eveniment?
- Mama mea s-a născut la Peresecina, judeţul Orhei, într-o familie de preoţi. A studiat la Universitatea din Odesa, facultatea de matematică. Avea 32 de ani când a fost numită directoare a orfelinatului de copii din Chişinău, o instituţie unică în felul ei. În 1938, dna Maria Montessori, reprezentantul Ligii Naţiunilor, a invitat-o pe mama la un congres special care a avut loc la Roma, solicitându-i să împărtăşească experienţa de instituţionalizare a copiilor din familiile nevoiaşe. Tot atunci mama a vizitat Vaticanul, la invitaţia lui Papa Pius al XI-lea. S-a întors cu o mulţime de impresii şi amintiri, dar şi cu multe planuri de viitor.
 
- Şi a reuşit să realizeze acele planuri?
- Nu a mai apucat, toate visele mamei s-au spulberat în 1940. Odată cu schimbarea regimului, orfelinatul a fost închis.
 
- A început războiul...
- Da, în timpul războiului ne-am refugiat în oraşul Găeşti, România. Acolo mama a lucrat ca soră de caritate, pentru care fapt a fost decorată cu ordinul „Crucea Roşie”. S-a stins din viaţă în 1959. Mereu îşi amintea de discipolii săi din orfelinat şi regreta un singur lucru: că nu a putut ajuta cât mai mulţi copii.
 
- Unde se afla orfelinatul, pe ce stradă?
- În clădirea de pe strada Marele Voievod Mihai, 1 din Chişinău. Azi strada se numeşte S. Lazo, 1 şi  este locaţia Institutului Naţional al Justiţiei.
 
- Câţi ani a condus mama dvs acea instituţie?
- Între anii 1929-1940 s-a aflat Grădiniţa nr.7 (orfelinatul „Casa copilului”), a cărei directoare a fost mama mea. Acolo mi-am făcut şi eu studiile, primii şapte ani din viaţa mea i-am trăit la orfelinat. Mamei mele, în calitate de directoare, i s-au rezervat câteva încăperi la etajul întâi. În una stătea tata, în alta – eu cu mama, în a treia locuia fratele meu. Atunci când, după mai mulţi ani, am avut ocazia să vizitez clădirea, cu emoţii mari am intrat în camerele care mi-au admirat copilăria... Astăzi în acele odăi se află birourile de lucru ale angajaţilor INJ. Mi-am amintit locul unde era biblioteca tatălui şi masa mare sub care mă ascundeam atunci când făceam vreo şotie, de parcă mi-am revăzut camera cu un pat imens pe care era atât de dulce să dormi… M-am bucurat că au rămas aşa cum au fost pe timpuri ferestrele: înalte, cu un pervaz lat. Atâta doar că pe atunci se închideau cu obloane, acum sunt cu jaluzele.
 
- Vă mai amintiţi şi copiii din orfelinat?
- În orfelinat se aflau permanent 70-80 de copii. Erau din familii sărace, orfani de unul sau de ambii părinţi. Îmi amintesc că odată au fost aduse două surori, ai căror părinţi au ars într-un incendiu. Ele au rămas tefere, dar a fost nevoie de mult timp ca să-şi revină după şocul prin care au trecut. Erau şi alte cazuri, la fel de dramatice, de aceea copiii erau trataţi de doctorul Koţovski, medic la sanatoriul pentru afecţiuni neurologice, care se afla nu departe de orfelinat. Copiii erau consultaţi gratis şi de alţi medici. Erau şi copii grei. Ţin minte un băiat şi cum mama îmi spunea să mă joc cât mai mult cu el… Când a început războiul toţi au fost evacuaţi undeva în Rusia, în Ural, au lucrat acolo la o uzină de producere a armamentului şi... s-au întors doar două fetiţe. În ultimii ani, când mama era pe patul de suferinţă a vizitat-o un domn, copilul de altădată, Nicuşor. Deşi bolnavă grav, mama l-a recunoscut... Au plâns de bucurie că s-au revăzut. Eu am ieşit, iar când am intrat în cameră, bărbatul stătea în genunchi la patul mamei, iar mama îl mângâia pe cap... Copiii o iubeau, îi spuneau „mama noastră”...
 
Antonina SÂRBU
 
 
 
 
 
   
În fotografii:
  1. Alexandra Remencu
  2. Profesorii și educatorii de la casa copilului. Prima în dreapta jos – Alexandra Remencu
  3. Ei reprezentau Casa copilului în perioada interbelică
  4. Dormitorul în Casa copilului
  5. La crescut gândaci de mătase
  6. Copiii deprind tradițiile populare
  7. În timpul războiului, Alexandra Remencu a lucrat ca soră de caritate în oraşul Găeşti, România, pentru care Guvernul român a decorat-o cu ordinul „Crucea Roşie”.