Sediul INJ - pagini de istorie

 

Sediul INJ – pagini de istorie

Prezentul este legat prin mii de fire de vremurile trecute. Adevăr că se regăsește deseori în destine umane, în memoria instuțională. În cazul Institutului Național al Justiției, trecutul și prezentul s-au contopit în mod miraculos și, totodată, simbolic în edificiul în care își află sediul instituția noastră – o clădire nu doar cu o configurație arhitecturală distinsă, ci și o destinație socială deosebită.

Din momentul când au pășit pragul acestui edificiu, Eugenia Fistican, Director executiv al INJ, și Serghei Crani, șef al Secției administrativă și construcții, arhitect de profesie, au vrut să-i cunoască trecutul, pentru a-i reconstitui istoria. La solicitarea INJ, Vera Stăvilă, colaborator științific la Muzeul Național de Arheologie și Istorie a Moldovei, a șters praful de pe unele pagini din biografia lăcașului nostru. Astfel, pentru noi a fost o adevărată revelație să descoperim că, acum 85 de ani, în actualul sediu al INJ s-a aflat orfelinatul ,,Casa copilului”. Ne-am bucurat să constatăm că și noi contribuim, ca și predecesorii noștri de local, la promovarea drepturilor omului, chiar daca o facem în alt mod.

Această comuniune de preocupări ne-a îndemnat să cunoaștem și alte amănunte din istoria clădirii și chiar am cutezat să identificăm oamenii al căror destin a fost legat de ea. Astfel, am avut o întâlnire cu Tatiana Galbur. Ea ne-a povestit unele lucruri semnificative despre edificiu, pe care le-a auzit de la mama sa, Mariana Gorea. Apoi, l-am cunoscut pe Sergiu Remenco. De la el am aflat detalii despre clădirea de pe strada Marele Voievod Mihai, 1 din Chișinău (azi str. S. Lazo, 1 – sediul Institutului Național al Justiției), în care între anii 1929-1940 era situată grădinița nr. 7 (orfelinatul ,,Casa copilului”), a cărei directoare a fost mama dumnealui, Alexandra Remenco.

Născut în 1933, Sergiu Remenco a fost discipolul acestei instituții. Devenit fizician, astăzi activează în cadrul Institutului de chimie al AȘM. La invitația administrației, a vizitat în mai multe rânduri INJ, venind de fiecare dată cu neprețuite amintiri.

 

 

 

Sergiu Remenco:

„Au fost cei mai fericiți ani din viața mea”

 

- Dle Remenco, din familia Dvs., în afară de părinți și frate, au făcut parte și câteva zeci de copii care erau instruiți și educați în cadrul orfelinatului…

- Într-adevăr, primii șapte ani din viața mea i-am trăit la orfelinat. Mamei mele, în calitate de directoare, i s-au rezervat câteva încăperi la etajul întâi. În una stătea tata, în alta – eu cu mama, în a treia – fratele meu. Atunci când, după câteva zeci de ani, am avut ocazia să vizitez clădirea, cu niște emoții extraordinare am intrat în aceste camere în care astăzi se află birourile de lucru ale angajaților INJ. Mi-am amintit locul unde era biblioteca tatei și masa mare sub care mă ascundeam atunci când făceam vreo șotie, de parcă mi-am revăzut camera cu un pat imens în care era atât de dulce să dormi… M-am bucurat că au rămas așa cum au fost pe timpuri ferestrele: înalte, cu pervaz lat. Atât doar că pe atunci se închideau cu obloane, acum sunt cu jaluzele.

 

În orfelinat se aflau permanent 70-80 de copii cu vârstă cuprinsă între 4 și 10 ani. Erau din familii sărace, orfani de unul sau ambii părinți. Îmi amintesc că odată au fost aduse două surori ai căror părinți au ars într-un incendiu. Ele au rămas tefere, dar a fost nevoie de mai mult timp ca să-și revină după șocul prin care au trecut. Erau și alte cazuri, la fel de groaznice, de aceea copiii erau consiliați de doctorul Koțovski, medic la sanatoriul pentru afecțiuni neurologice, care se afla nu departe de orfelinat. Copiii erau consultați gratis și de alți medici. Erau și copii grei. Țin minte un băiat și cum mama îmi spunea să mă joc cât mai mult cu el…

- Cum arăta pe atunci clădirea, interiorul ei?

- Era ca și azi: cu două niveluri, cu două coloane la intrate, cu o scară foarte frumoasă spre al doilea etaj. Scara era din marmură, foarte lată, ca să fie comod copiilor să urce și să coboare. Mă bucur mult că ați restaurat-o și că și-a luat înfățișarea de altă dată, doar că ați schimbat balustrada – lucru firesc, după atâția ani. La parter era, după cum spuneam, locuința familiei noastre, dormitoarele pentru băieți, cantina și sala festivă, cu niște coloane de toată frumusețea. E bine că le-ați păstrat, dar și că nu ați refăcut scara laterală, cea din metal. Când am pășit pe ea și i-am simțit vibrația, parcă aș fi revenit în acele timpuri. La etajul doi erau dormitoarele pentru fete, săli de clasă, dotate astfel ca să se poată organiza diverse activități.

- Pentru noi a fost surprinzător să aflăm că la etajul doi era și o bisericuță…

- Da, era în aripa dreaptă a clădirii. Aveam un altar în miniatură, cu amvon. Slujbele erau oficiate duminica. Ne ridicam în biserică, ascultam slujba, apoi coboram jos și luam masa. Tatăl meu mai rămânea acolo și discuta cu preotul. Biserica era vizitată de orășenii care locuiau în preajma orfelinatului. Îmi amintesc că în fața clădirii, sub geamurile bisericuței, era o clopotniță mică, unde se trăgea clopotul.

Orfelinatul avea o curte mare unde erau mai multe parcele pe care se creșteau flori și se cultivau legume. Îngrijirea pământului era una din sarcinile copiilor. Uneltele agricole erau confecționate special pentru copii, mai mici și mai ușoare. Tot în curte aveam o fermă în care creșteau păsări și iepuri.

- Cu ce se mai ocupau copiii?

- Activități erau foarte multe! De exemplu, într-o încăpere era amenajată o țesătorie în miniatură, unde copii erau învățați să toarcă și să țese tot felul de lucruri. În alata era o crescătorie de viermi de mătase. Copii îi hrăneau, urmăreau cum apar gogoașele, depănau firele de mătase și făceau pânza. Toamna, toți luau parte la pregătirea magiunului din prune. Focul se făcea în curte. Se scotea un cazan mare, ni se dădea două lopeți, la fel de mari, cu care amestecam pe rând magiunul până se cocea. Dacă amestecai mai mult, aveai dreptul să lingi ceea ce rămânea pe lopeți. Iarna, la desert, ni se dădea câte o bucată de pâine cu magiun. Era ceva deosebit de delicios, țin minte și acum gustul lui…

- Cum și cu ce erau hrăniți copii?

- Mâncarea era foarte variată, după un meniu special pentru copii. Supă sau borș în fiecare zi, carne, multă brânză, lapte, măliguță, legume… În pod era amenajat un loc special unde se păstrau merele și perele de iarnă. Eram un copil neastâmpărat și mă băgam peste tot. Odată, ajuns pe furiș în pod, am rămas mirat de numărul de lăzi cu de toate ce se păstrau acolo. Rezerve de produse erau pentru multe luni înainte.

- Din ce bani exista orfelinatul?

- În special din donații. Fiind o instituție cu un statut aparte, orfelinatul era foarte des vizitat de tot felul de delegații, inclusiv de peste hotare. Țin minte, într-o zi ne jucam în curte. O văd pe mama alergând spre noi și strigându-mi să mă încalț cât mai repede în pantofii mei de lac cu dungă galbenă. Apar 4-5 persoane, copiii îi înconjoară, dansează, cântă… Seara, mama era foarte veselă. Flutura o hârtie și ne spunea: ,,Acum, toți vor avea ghetuțe noi!” Am aflat că în vizită fusese unul dintre proprietarii firmei de încălțăminte ,,Dermata” din București. Ne-a văzut pe toți desculți (numai eu, feciorul directoarei, aveam încălțăminte) și a hotărât să ne doneze un lot de papucei și ghete… Acum înțeleg cât de greu îi venea mamei! Și mă întreb: cum de a putut menține în albia normalității activitatea orfelinatului timp de 11 ani? Dar îmi dau seama că acest lucru i-a reușit având în preajmă niște oameni extraordinari care se gândeau la binele copiilor. Aduc aici doar 2 nume: Florica Niță, cunoscut pedagog și publicist, căreia îi aparține ideea fondării orfelinatului ,,Casa copilului”, și soțul ei, Sergiu Niță, ministru, nașul meu de botez.

- Mama Dstră, Alexandra Remenco, a fost și ea un pedagog prin vocație…

- Mama s-a născut la Peresecina, Orhei, într-o familie de preoți. A învățat la Universitatea din Odesa, facultatea de matematică. Avea 32 de ani când a devenit directoarea orfelinatului – o instituție unică în felul său. În 1938, dna Maria Montessori, reprezentantul Ligii Națiunilor, a invitat-o pe mama la un congres special ce a avut loc la Roma, solicitându-i să împărtășească experiența de instituționalizare a copiilor din familiile nevoiașe. Tot atunci a vizitat Vaticanul, la invitația lui Papa Pius al XI-lea. S-a întors cu o mulțime de impresii și frumoase amintiri, cu noi planuri de viitor. Totul, însă, s-a terminat în 1940. Odată cu schimbarea regimului, orfelinatul a fost închis.

În timpul războiului, ne-am refugiat în orașul Găești, România. Acolo, mama a lucrat ca soră de caritate, pentru care fapt a fost decorată cu ordinul ,,Crucea Roșie”. S-a stins din viață în 1959. Mereu își amintea de discipolii săi din orfelinat și regreta un sigur lucru: că nu a putut ajuta cât mai mulți copii.

- Ați putea completa impresionanta Dvs. istorie cu careva imagini care ne-ar reda, fie și virtual, farmecul acestor amintiri?

- Da, am mai multe fotografii din acele timpuri, spre regret, îngălbenite de vreme. Vi le donez cu cea mai mare plăcere.

- Vă mulțumim și Vă așteptăm întotdeauna cu drag la Institutul Național al Justiției.

 

Lidia Marin,
Șefa Secției abilități non-juridice,
relații cu publicul și editări a INJ

 

(15 martie 2007. Interviu publicat în nr. 1-2 din 2008 al Revistei Institutului Național al Justiției)